Păşunile înalte de vară

Transhumanţa pe distanţă lungă. În România, termenul de transhumanţă face referire în literatura de specialitate la deplasările sezoniere ale şeptelului pe distanţe lungi. Ciobanii îi spun mai des „să fii pe drum”. Transhumanţa pe distanţă lungă devine tot mai rar întâlnită în România, dar în trecut era foarte obişnuită în judeţul Braşov, deşi era asociată cel mai adesea cu satele de munte din judeţul Sibiu. În prima parte a secolului al XX-lea şi chiar mai înainte, bărbaţii şi băieţii din Moeciu de Sus erau angajaţi ca ciobani transhumanţi de marii proprietari de pământuri din zonă, dintre care unii aveau şi 3-4000 oi. Turmele care păşteau în interiorul şi în jurul Munţilor Bucegi vara, parcurgeau pe jos 2-300 km până în luncile Dunării în sud-estul ţării, unde păşteau pe pământurile închiriate de la parohiile locale. Confiscarea pământurilor şi a şeptelurilor din zona Braşovului, în timpul comunismului, a dus la dispariţia multor turme transhumante. Retrocedarea pământurilor după sfârşitul erei comunismului a făcut dificilă trecerea turmelor rămase din munţi spre păşunile de iarnă.

Transhumanţa pe distanţă scurtă. Transhumanţa pe distanţă scurtă (pendularea) este un fenomen necesar în Moeciu de Sus ţinând cont de lipsa terenului de păşunat în imediata vecinătate a satului. În lunile de vară, animalele sunt duse toate pe una din cele patru păşuni montane locale. Însă numărul de animale din sat depăşeşte capacitatea acestor patru păşuni, motiv pentru care unii proprietari le trimit pe păşunile din zonele joase.

Stână. Stânele sunt alcătuite, de obicei, dintr-o colibă rudimentară din lemn cu două sau trei camere, dedicate în special prelucrării brânzei. Ciobanii dorm afară, fie în mici adăposturi din lemn, fie sub cerul liber, înveliţi în cojoace din piei de oaie. Ciobanii îndură furtuni pe păşunile înalte şi trebuie de multe ori să îşi apere turmele şi cirezile, cu ajutorul câinilor, de atacurile urşilor şi lupilor.

Ciobanii. Ciobanii şefi, care închiriază păşunile înalte locale sătenilor din Moeciu de Sus, folosesc alţi şase sau chiar mai mulţi bărbaţi pentru paza turmei şi prelucrarea brânzei. Unii dintre aceşti bărbaţi sunt angajaţi numai pe perioada păşunatului de vară (1 iunie – 1 octombrie), iar alţii vor rămâne şi în perioada de primăvară şi toamnă pentru a păzi turmele în zonele joase. Ciobanii muncesc mult, în condiţii anevoioase şi au puţine ocazii să îşi ia liber pentru a-şi vizita familiile.
În Moeciu de Sus, soţiile ciobanilor şefi merg la stânele de vară pentru a le duce provizii şi se ocupă de administrarea de zi cu zi a relaţiilor cu proprietarii animalelor, dar majoritatea rămân în sat, pentru a strânge fân. Familiile ciobanilor şefi cresc adesea oi şi au cai, având, prin urmare, mai multe fâneţe decât majoritatea sătenilor.
Ciobanii angajaţi sunt dintre bărbaţii din zonă sau de prin alte părţi. Ciobanii spun că le este tot mai greu să angajeze bărbaţi cu experienţă în păstorit. Ciobanii pot câştiga acelaşi venit având locuri de muncă în condiţii mai bune (de ex. în construcţii).

Producţia de brânză.. Fiecare stână are un „baci”, un cioban responsabil cu producţia de brânză. El poate fi fie ciobanul şef, care închiriază păşunea sau un cioban angajat. Baciul este ajutat, de obicei, de un cioban tânăr care are sarcini cum ar fi aducerea apei.
Brânza care se produce pe păşunile înalte din apropierea satului Moeciu de Sus este brânza de burduf, produsă dintr-un amestec de lapte de vacă şi de oaie. Laptele se încălzeşte în căldări mari, la un foc de lemne, în coliba ciobanilor. Laptele prins se foloseşte pentru a face o brânză nematurată, numită caş, lăsat timp de 10 zile (sau mai puţin, dacă e cald) în recipiente făcute din şipci de lemn legate cu sârmă. Apoi, caşul se procesează cu o maşină de tocat manuală şi se adaugă sare, pentru a obţine brânza. Acum, brânza se poate înveli în coajă de brad, obţinând un produs tradiţional din zona Moeciu sau se poate înveli într-un burduf curat.
Brânza numită telemea este mai puţin comună stânelor locale. Ea se aseamănă cu brânza feta şi e mai moale, fiindcă reţine mai mult zer. Telemeaua este mai dificil de transportat şi de păstrat, de aceea se face de obicei în zonele joase.

Vegetaţia de pe păşuni. Comunităţile vegetale dominate de Nardus stricta acoperă zone semnificative din păşunile Munţilor Bucegi. Se mai întâlnesc, de asemenea, şi grupări de plante care conţin păiuş roşu (Festuca rubra) (Agrosti-Festucetum rubrae şi Trifolio-Festucetum rubrae)şi păşuni caracterizate prin prezenţa păruşcăi.
Păşunile Munţilor Bucegi au o lungă istorie de păşunat, atestată documentar din secolul al XVI-lea. Mai recent, ecologii şi-au exprimat îngrijorarea că pe versaţii abrupţi ai Munţilor Bucegi, unde nu s-a păşunat înainte de creşterea în număr turmelor de oi din perioada post-decembristă, se produce fenomenul de suprapăşunare. Însă numărul de oi din Moeciu de Sus este acum în scădere.
26% din Parcul Natural Bucegi este alcătuit din păşune. Numai una din cele trei păşuni înalte folosite de sătenii din Moeciu de Sus este cuprinsă în limitele Parcului Natural Bucegi.

Pădurile. Există dovezi că în sat ar fi existat cel puţin o obşte, un fel de sistem de administrare în comun a resurselor, în cadrul căruia membrii au dreptul să recolteze un anumit procent de cherestea. Obştile au încetat să mai existe în timpul comunismului, când pădurile au fost naţionalizate. Comunităţile din zonele de munte au pierdut atunci o sursă importantă de combustibil, cherestea şi zone de păşunat din marginea pădurilor.
Mulţi săteni adună încă ace de brad din pădure, pe care le pun ca aşternut în grajd. Această practică devine tot mai puţin comună, acum că rumeguşul se găseşte la discreţie la oricare dintre cele trei joagăre din sat. În trecut, şi crengile de copaci ar fi fost îmbinate laolaltă pentru a servi ca aşternut. Câţiva săteni mai deţin încă abilităţile necesare pentru a construi şuri de fân şi a face acele „ţigle” din brad care formează, în mod tradiţional, armătura acoperişurilor din şindrilă ale grajdurilor şi caselor.

Carnivorele mari. Deşi destul de rar, s-au întâlnit urşi bruni (Ursus arctos) care se aventurează în fâneţele sau în grădinile din Moeciu de Sus. Unii proprietari de mici exploataţii au la grajduri uşi întărite pentru a preveni furtul vitelor de către animalele de pradă, dar asemenea cazuri sunt rare.
Însă atacurile urşilor şi lupilor (Canis lupus) asupra turmelor care pasc pe păşunile de vară sunt dese. Câinii ciobăneşti sunt folosiţi pentru a apăra turmele de asemenea atacuri, dar puţine turme şi cirezi rămân neatacate pe durata verii.
România deţine 30% din populaţia europeană de carnivore mari: 5 600 urşi bruni, 3 000 lupi şi 1 500 râşi (Lynx lynx).

(© photos: bear - Jean-noël Lafargue, wolf - Malene Thyssen)